aproape niciodată

nu am urcat pe munte

(Tâmpa nu se pune),

și sunt din Brașov.

m-am pregătit însă tehnic:

colanții Fjällräven,

cu petice mai deschise la culoare în genunchi,

sunt pantalonii mei preferați —

și am urcat în mine.

am ajuns acolo

unde aerul e rarefiat,

dar limpede,

și norii sunt mai jos,

cu cei care nu au urcat

alături de mine.

aici sus sunt singură, de multe ori,

dar, când întâlnesc un alt călător,

ne zâmbim până ni se micșorează ochii

și ne dor obrajii.

când zburam

în colivia de aur,

gratiile — acolo să mă păzească —

mă orbeau în zilele senine.

acum,

când am ieșit din colivia de aur,

îmi tremură corpul la lumină;

dar ochii se obișnuiesc

și văd că afară

doar bate soarele.

mă vrei?

da.

cum?

apropie-te cu blândețe.

când ești lângă mine,

vreau să-ți simt mai întâi

respirația pe piele.

lasă-mi spațiu,

realizează unde te afli.

când vorbim, ne ascultăm.

când ne privim, ne vedem.

când simțim, avem libertate.

dar când ne apropiem corpurile

vreau să pierd controlul:

sălbatic și cald și tandru și umed

și bine și rău și drac și durere —

plăcere

care curge din cap

până în tălpi întinse la maxim,

explodează din corp

și se întoarce în mine

când ne ținem în brațe.

poeziile cu dorință

au fost despre tine —

ce tristețe, că nu-mi mai vin

cuvinte din foc.

dar nu e nimic,

am învățat între timp:

apropierea adevărată

e pe fond de liniște.

*

acum scriu erotic liniștit.

un pitic se uită la mine

în grădina cu ace

care țin loc de umbră,

în timp ce oameni în jur

sunt fiecare cu piticii lui.

„nu vezi cum arată

corpul și pielea,

mesajul, umorul,

din cei care au stat

până acum lângă mine?!

tu ce păzești aici?”

mă fixează piticul,

rânjind, dar cu calm.

eu iau tot ce-mi spune

și pielea-mi asudă —

îmi simt corpul

mai cleios și fierbinte,

în furnalul de vară din București.

„normal că-i văd bine:

mai cool, mai smart și

mai plini de umor,

dar piticule, știi ce?

lasă-mă-n pace,

să ne bucurăm împreună.

în grădină e loc

pentru fiecare cu piticii lui.”

lasă-l.

lasă-l să cadă

înainte să mai răspunzi,

cu loviturile tale

precise și lungi.

gândește-ți un pic strategia.

lasă-l să cadă

și observă apoi,

dacă returul lui,

e o invitație la joacă

sau o lovitură

în afara terenului.

bărbat înalt, te-mbraci

de-mi zic că ești natură.

nici nu-mi dau seama

când te privesc —

ești om sau arbore cu sevă.

ia-ți liber.

să stăm azi doar în pat,

goi și lipiți de așternuturi,

să ne cunoaștem ca cearceafurile,

cutele și fibra din care suntem făcuți,

în timp ce ne învelim unul în celălalt

și afară continuă să plouā.

să-mi scot gândurile din cap,

să nu le iau în pat cu mine.

le las aici, pe hârtie,

chiar dacă nu înseamnă nimic.

dar uite cum fug ele de mine

și îmi lasă foaia albă —

când au auzit că le urmăresc,

s-au ascuns toate,

ca niște lașe.

nu mai vreau să pictez.

mi-e greu să ajung

în locul cu pânze și tuburi,

uleiul se usucă mai greu

decât ce trăiesc eu —

emoții și gânduri. 

răbdarea

nu e punctul meu forte.

dă-mi, te rog, un alt mediu

prin care să exprim

ce simt eu —

unul la-ndemană și scurt,

care să-mi producă plăcere

dar să aibă rezultate imediate.

*

mulțumesc, am primit poezie.

vine șiroaie,

apa din munte

și se opreşte-n baraj.

zvelt și frumos,

barajul o ține

de treizecișipatru de ani.

nici nu se vede

în construcția deșteaptă

că luciul de apă, de fapt,

e apă iute, învolburată,

murdară, topită și rece,

din munte.

cum ar fi fost
să ne privim
și ca altceva?

în afară de
bucăți de carne

din care să ne mușcăm,

până din noi
mai rămân doar

sânge pe buzele tale —
eu eram rară,

și zgârci în gura mea —
tu erai bine facut.

la dracu.

nu funcționează

comutatorul cap-scară

în spațiul negru ca tăciunele.

cum erau instrucțiunile?

mindfulness,

grounding,

respirație 4–2–8.

tot nu se aprinde lumina

în întuneric.

— aștept ziua,

verific mâine tabloul,

și oricum vineri

mă văd cu electricianul.

dezbracă-te

și întinde-te gol,

în patul meu.

am să îți ling corpul,

așa cum ție îți place

și îmi arăți.

dar, te rog —

ține-mă legată,

și trage tare de lesă,

să mă oprești,

când, fără voia mea,

fiara din mine

va ieși afară,

gata să te muște.

te rog —

trage tare de lesă

și oprește-mă,

când, mult mai rău

și mai periculos,

va ieși afară din mine,

fără voia mea,

copila fragilă

și vulnerabilă,

gata să îți ceară

o îmbrățișare.

Mi-am sprijinit capul

cu degetele,

sprijinindu-mi degetele

în corp,

în timp ce corpul

căuta sprijinul în cap

și capul a găsit,

în sfârșit,

susținere

în mine.

Nu-mi pasă,

când vei veni la mine,

că nu te descalți

de bocancii cu zăpadă neagră,

lipită de talpă.

Ține-ți și geaca verde pe tine —

oricum e subțire,

și poate vrei

să pleci imediat.

Însă nu te așeza la masă cu mine,

nu vom schimba nicio vorbă,

până nu îți lași,

pe raftul de lemn de la intrare,

ochelarii de cal.

Dacă vrei să ții ochelarii,

dă-ți jos bocancii și toate hainele,

și vino în pat lângă mine,

să facem dragoste.

Dar ascultă-mă bine:

după, nu ne vom ține în brațe,

nu vom dormi împreună,

o să-ți cer să pleci imediat.

Mă doare să fiu privită

prin ochelarii de cal.

am să trag de mine,

am să mă pun împotrivă,

am să mă forțez

și-o să mă depășesc.

o să fac liste,

și-o să planific

până reușesc

să îmi ofer

imensa plăcere

a unui weekend de liniște,

împreună cu mine.

nu-mi smotoci petalele

cu așa o întrebare,

cuvintele tale vreau să le simt

ca o mângâiere,

pe tulpina mea.

dacă nu știi să te apropii de mine

cu vorbele,

apropie-ți buzele

și sărută-mă.

Nu vă mai invit

în camera mea cu oglinzi,

pe care voi le spargeți,

în cioburi care mă taie,

pentru că nu vă place

cum vă vedeți în ele.

Ba sunt concave,

curbate spre interiorul vostru,

ba sunt convexe,

și voi, mai mici sau mai scurți

decât sunteți,

în realitate.

Nu m-ați crezut

că le-am verificat personal

de distorsiuni, înainte,

și am obosit.

Te mai invit în camera mea,

doar când ești pregătit

să ne privim împreună

din toate unghiurile.

Și dacă, de fapt, sunt o floare,  

și tot ce ai tu de făcut  

e să-ți bagi degetele în  

pământul meu,  

să verifici dacă sunt udă,  

și, dacă nu,  

să mă uzi tu?

Am strâns în pumn firmiturile

pe care mi le-ai aruncat,

până am realizat

că erau, de fapt, semințe.

Le-am dat atunci drumul

în ghiveciul cu pietre pe fund

și am turnat pământ proaspăt,

gras și fertil, deasupra.

Am învățat să ofer grijă,

apă și răbdare,

și uite,

acum că a venit primăvara,

ce frumusețe nouă iese la suprafață.

Când te întorci,

îți dau să guști din palma mea, rodul.

Liniștea din mine

e ca strada,

la 11 noaptea,

goală, când am plecat din Control,

pentru că a început iar să ningă în oraș,

chiar dacă, pe hârtie, scrie

primăvară,

până se face verde la semafor

și e iar gălăgie.

Draga mea,

Ca să evit

Orice formă de confruntare cu mine,

Să mă cunosc,

Să mă vad,

Să mă întreb de mine,

Eu te evit pe tine.

De ce râzi de mine,

Că vorbesc cu pereții,

Când ei mă ascultă,

Așa cum sunt eu?

Nu știi tu oare

Că ce îmi spun ei,

Este de-a dreptul, folositor?

Nu știi că ei,

Față de oameni,

Nu îmi vorbesc,

Trecându-și răspunsul,

Prin filtrul vechi,

Cu granulație egală cu măsura,

Prejudecăților lor?

Pereții îmi oferă înțelegere.

Bate lumina,

Ca o blană de tigru,

Pe verdele canapelei

Din camera mea.

Mă întind goală,

Direct în lumină,

Și simt pe piele

Privirea ta.

Nu dormi lângă mine,

Eu în somn mă zbat, mușc și lovesc.

Am să smulg din greșeală cojile de pe rănile tale nevindecate,

O să te doară și o să umpli patul de sânge.

Eu nu o să simt nimic,

Nu am să fiu acolo să te ajut.

Îmi trăiesc visul.

Nu ai decât să te oblojești singur.

Înăuntrul clădirilor

E înăuntrul barurilor,

Înăuntrul cărora, ne întâlnim.

Dar ce e oare înăuntrul meu,

De am pictat înăuntrul lor,

Așa cum se vede

Înăuntrul tablourilor atârnate inegal pe perete?